Nu putem uita niciodată ulițele copilăriei, pe cei dragi și nici poveștile spuse de bătrânii satului. Fiecare om are baștina sa, colțul său de Rai purtat în suflet, care păstrează unele dintre cele mai frumoase amintiri din viața noastră – locul natal, de unde ne luăm seva dătătoare de viață fiecare dintre noi, locul în care ne păstram identitatea, tradițiile, locul în care trăim cele mai frumoase vise.
Situat într-o zonă de excepție a țării noastre, acolo unde se îmbină armonios muntele cu dealul, pădurea cu câmpia, județul Argeș duce cu sine, alături de o mirifică frumusețe naturală, și o încărcătură istorică și culturală de excepție. Atestat prin dovezi arheologice încă din timpul paleoliticului inferior, județul nostru își definește latura istorică în perioada formării statelor feudale, aici fiind întemeiate primele capitale ale Țării Românești, la Curtea de Argeș și Câmpulung. Județul Argeș este reprezentativ și pentru păstrarea culturii religioase a poporului român, pentru dezvoltarea creștinismului ca religie predominantă pe întreg teritoriul.
Numeroși domnitori români, viteji și înțelepți, și-au legat numele de plaiurile argeșene. Intre aceștia se numară Mihai Viteazul – care a realizat prima unire a celor trei tari românești (Transilvania, Moldova și Tara Românească), Matei Basarab – care a reconstruit Curtea Domnească din Câmpulung și Constantin Brâncoveanu – care și-a stabilit resedința de vară în orașul Pitești.
Mihăeștiul este vatra unui echilibru spiritual, a unei lumi trecute și prezente, care pune în valoare locurile și improvizeaza scara timpului. Timpul trece altfel în paradisul rural și trecerea dintre anotimpuri e altfel, mult mai lină. Cei de la oraș, spun că ne-am pierdut anotimpurile, că ele se contopesc. Mergeți la țară și o să vedeți că nu e deloc așa. Nimic nu se compară, cu liniștea nopților în care nu se aud decât greierii, cețurile dimineții care se ridică din lunci, răcoarea serilor, mirosul de fân și răpăitul ploii de vară pe acoperiș. Poate că suntem într-un fel norocoși că încă mai avem astfel de locuri.
Poate că, astăzi, e altfel. Poate că nici satul nu mai e cel pe care ni-l descriau Rebreanu sau Blaga şi poate că nici locuitorii lui nu mai sunt ţăranii de odinioară, cei care îşi amestecau sudoarea, lacrimile şi sângele cu lutul plămădirii veşniciei. Dar, cum se spune despre suflet că e veşnic, nici sufletul satului românesc n-a murit, ci a pornit într-un fel de transhumanţă prin generaţii, din suflet în suflet de om, găsindu-şi sălaş în inima şi mintea celor care îşi au rădăcinile în el.
Comuna Mihăeşti este situată de-a lungul albiei Râului Târgului, pe şoseaua ce duce spre Câmpulung Muscel, într-o zonă colinară, pe o suprafaţă de 34 km pătraţi, cu o populaţie de aproximativ 6.000 de persoane și compusă din şapte sate: Mihăeşti, Drăghici, Valea Popii, Văcarea, Furnicoşi, Valea Bradului și Rudeni.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Râurile a judeţului Muscel şi era formată din satele Mihăeşti, Valea Bradului, Geabelea şi Furnicoşi, având în total 780 de locuitori. Existau aici cinci mori, o şcoală mixtă fondată în 1834, în timpul domniei lui Alexandru Ghica, şi trei biserici (la Mihăeşti, Valea Bradului şi Furnicoşi). La acea vreme, pe teritoriul actual al comunei mai funcţionau în aceeaşi plasă şi comunele Drăghiciu şi Valea Popii. Prima, având 1.001 locuitori care trăiau în 240 de case în singurul sat, iar acolo existau: o fabrică de scaune cu mecanisme acţionate hidroenergetic, aparţinându-i lui Anast. I. Chirvasi; o biserică zidită în 1854 şi o şcoală cu 72 de elevi (dintre care şase fete). În comuna Valea Popii trăiau 1.346 de locuitori în satele Valea Popii, Văcarea şi Huluba.
Anuarul Socec din 1925 consemnează comuna drept reşedinţă a plasei Râurile, având 1.171 de locuitori în satele Călceasa, Furnicoşi, Geabelea, Mihăeşti şi Valea Bradului. Comuna Drăghici avea 1.772 de locuitori în unicul ei sat, iar comuna Valea Popii avea 1.275 de locuitori în satele Huluba şi Valea Popii.
În 1950, comunele au fost transferate raionului Muscel din regiunea Argeş, iar în 1968 au trecut la judeţul Argeş. La acea dată, comuna Valea Popii dispăruse, iar comuna Drăghici a fost desfiinţată cu acea ocazie, satele lor trecând la comuna Mihăeşti.
În comuna Mihăeşti se găsesc bisericile „Sfântul Ioan Botezătorul” din Furnicoşi (datând din 1810) şi „Sfântul Nicolae” (1767) din Valea Bradului, ambele monumente istorice de arhitectură de interes naţional. În rest, alte două obiective din comună sunt incluse în lista monumentelor istorice din judeţul Argeş ca monumente de interes local: şcoala veche (începutul secolului al XX-lea) din satul Mihăeşti şi casa Iorgulescu (secolul al XIX-lea) din satul Drăghici.
Drumul spre Mihăeşti te poartă spre o altă dimensiune a timpului şi te întâmpină cu sfinte troiţe ridicate la margine de şosea, pe partea dreaptă, cu precădere, noi paraclise sfinţite, locuri de popas şi de reculegere. Simboluri ale ospitalităţii creştine aşternute în veşnicie, lângă care călătorul de prin alte locuri poate opri o clipă să guste în linişte din apa vie, dătătoare de energii sufleteşti.
În localitate ne întâmpină Parcul dendrologic, amenajare peisagistică de excepţie, operă a ilustrului iniţiator de rezervaţii naturale naţionale, inginer Iuliu Moldovan, al cărui bust este amplasat în zona centrală a parcului. Lucrările de amenajare au început în perioada 1895-1901, iar în 1935 a fost creată partea dendrologică, de partea peisagistică ocupându-se arhitectul Rech Brun. Parcul are 65 hectare, suprafaţă în care vegetează specii arbustive şi arboricole de mare valoare ştiinţifică. O legendă vie, cu oameni ce şi-au consacrat viaţa unor idei care să dăinuie, să nu fie date uitării. Iuliu Moldovan – întemeietorul acestui monumental parc – a devenit arhetip, model demn pentru urmaşi, iar sufletul său călătoreste şi azi prin spaţiile acestui paradis pãmântesc din Mihăieştii de Argeş. Acest inginer silvic a ştiut că singura valoare de prin respectivele locuri de poveste este omul, cu calităţile şi cu păcatele sale, şi că merită să-ţi pui viaţa în slujba lui.
„Călător” prin această frumoasă localitate a fost şi poetul Nicolae Labiş, care, în timpul războiului, refugiat împreună cu familia, şi-a petrecut o minunatã vreme a copilăriei în satul Văcarea. Spiritul său poetic s-a îmbogăţit şi cu darurile acestui sfânt pământ şi, neîndoielnic, cu zestrea pe care învăţătorul satului i-a dăruit-o cu generozitate.
Un alt nume de prestigiu al poeziei româneşti pe care l-a dat ţării acest loc este Otilia Nicolescu. Născută în satul Drăghici, poeta şi-a petrecut copilăria pe aceste minunate plaiuri, de care nu s-a desminţit niciodată. Foarte multe dintre poemele sale le-a scris la casa natală, unde venea vara, împreună cu scriitori de prestigiu ai literaturii naţionale, între care R. Munteanu, Dana Dumitriu, Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei şi multi alţii. Intelectualii satului îşi amintesc şi acum cu bucurie de serile literare de la casa poetei de peste râu, de discuţiile interminabile despre cultura şi poezia română.
Lucian Blaga era convins că „veșnicia s-a născut la sat”. Cu toate transformările profunde care s-au petrecut și se petrec în satul românesc, el va reprezenta un spațiu de referință pentru însăși cultura românească. Satul va fi întotdeauna locul genezei noastre.
Trebuie să acceptăm că fiecare generație își vede viața altfel structurată și adaugă noi valori la cele vechi. Important este să facem ceea ce trebuie pentru a ne menține baza solidă pe care s-a ridicat vechiul sat aflat acum în transformare. Satul românesc este cheia înțelegerii noastre ca români, este locul în care trecutul se întâlnește cu prezentul pentru a pregăti viitorul.